Monica's own Universe

A fost odată ca niciodată... Au fost odată ca niciodată, într-un sătuc la marginea pădurii, trei zâne fermecate: Paula, Zâna Vacanţei, Roxana, Zâna Copiilor, şi Camelia, Zâna Soarelui. Două dintre ele aveau părul lung şi auriu, pe când cealaltă avea părul negru ca abanosul. Toate erau îmbrăcate în rochii strălucitoare şi cu trena lungă. În mâini aveau fiecare câte o baghetă cu o stea în vârf. Aceste Zâne preţuiau mai presus de toate bucuria, veselia, hazul, râsetele şi zâmbetele copiilor. Sătule să vadă copiii cum se plictisesc, au făcut un plan care să aducă bucurie în sufletele lor. Aşa că au chemat la ele pe unul din luptătorii împotriva păcatelor, loial Lui Dumnezeu, Padre Edi. Acesta, ascultând de rugămintea zânelor, a chemat copiii şi i-a trimis în grija zânelor. Luni dimineaţa, la ora zece, copiii erau prezenţi la şcoală. Copiii, mai mici, mai mari, unii cu feţe zâmbitoare, alţii un pic speriaţi îşi spuneau: „Ce căutăm la şcoală?! E vacanţă!...” Deschizându - se uşa, ieşiră din şcoală cele trei zâne, gata să alunge plictiseala şi să aducă bucurie în inimile copiilor. Întinzând mâna spre cer, Zâna Camelia a alungat norii cei furioşi şi negri care ameninţau buna funcţionare a planului şi a adus în locul lor soarele veşnic, care arunca valuri de căldură ce mângâiau feţele copiilor. Fiind prea mulţi copii şi neputând să-i stăpânească pe toţi, Zânele au desemnat câţiva copii mai mari, numindu-i, prin puterea cu care a fost învestită Zâna Paula, Animatori ai campusului „Împreună sub soarele vacanţei”. Animatorii s-au pus imediat pe treabă şi au împărţit copiii în patru grupe. Acestea fiind făcute, copiii, disciplinaţi şi veseli – deja planul zânelor începuse a da roade, plecară spre pădure în şir indian. Atât de lung era şirul, încât, dacă erai într-un capăt al lui, nu îl vedeai pe celălalt. Ajunşi în sfârşit în inima pădurii, într - o poiană unde păsările cântau una din simfoniile lui Beethoven, unde florile erau mângâiate de căldura soarelui şi de adierea vântului, copiii începură să facă jocuri şi concursuri în interiorul grupului lor, supravegheaţi îndeaproape de Animatori şi Zâne. Puteai sa vezi cum, pe măsura ce se jucau, ochii începură să reflecte bucuria care le creşte în suflet cu fiecare clipă care se scurge în preajma Zânelor. După ce s-au jucat şi s-au distrat, Zânele s-au sfătuit că ar trebui să îi trimită pe copii în căutarea unei comori. Zâna Paula a comunicat fiecărei grupe o serie de indicii fermecate, încâlcite, ce duceau fiecare grupă la comoara ei.
Zâna Roxana a vânturat bagheta şi un praf magic se aşternu pe capul fiecărui copil pentru a şti mereu drumul înapoi, în caz de se pierde cineva. Când s-a dat Startul, florile parcă îi chemau: „Pe aici! Pe aici!..”, iar copacii: „Ba pe aici! Pe aici!..” şi aşa şi gâzele: „Nu! Pe acolo, pe acolo e drumul spre comoara voastră”. Tot şi toate parcă semănau între ele pentru a-i deruta pe bieţii copii, dar se amuzau la sfârşit când grupele se adunau fiecare cu comoara ei: o parte dintr-un proverb sau o zicală ce avea să le schimbe viaţa celor care reuşeau să pătrundă mesajul. După ce căutarea a luat sfârşit, au plecat cu toţii acasă. Ar mai fi stat, dar soarele a ieşit de sub controlul Zânei Camelia şi începu să - şi reverse toată căldura asupra copiilor care erau sub protecţia Animatorilor. Dar când soarele a obosit, spre seară, copiii s-au întors la şcoală, atraşi de bucuria pe care le - o dădeau zânele. Acolo s-au uitat la un film despre un copil care nu ştia ce e tristeţea deoarece el ere mereu vesel, pentru care ... „La vita e bella”.
Alţii au ieşit afară şi au dansat plini de viaţă după coregrafiile Animatorilor, s-au jucat şi s - au simţit atât de bine încât nu mai voiau să plece, dar tristeţea nu le fu prea mare când aflară că şi a doua zi este zi de campus. Zânele ştiau că o singură zi nu va fi îndeajuns ca planul lor să fie dus la bun sfârşit, de aceea îi chemară pe copii a doua zi la şcoală tot la ora zece.
A doua zi, Zâna Camelia recăpătându - şi puterile, îmblânzi din nou soarele. De data aceasta, nu mai plecară la pădure, ci au rămas la şcoală. Provocate de copii, Zânele şi-au facut o echipă, iar câţiva copii au format o alta. Fiecare, stând pe poziţii, aşteptau prima mutare a adversarului. Zâna Paula vântură bagheta şi deodată, pe iarba unde se aflau, apărură linii albe ce marcau terenul unde aveau să joace, parcă din cer căzură un gard de fier şi scaune care înconjurau terenul: un rând de scaune în jurul terenului, apoi un alt rând de scaune sta suspendat în aer şi încă un rând şi mai sus... Locuri pentru fiecare copil! Cât ai clipi din ochi îşi făcu apariţia Mariana, Zâna Sportului. Aceasta îşi ridică mâna şi, când o coborî, parcă de peste tot se auzi un şuierat scurt. Un meci de handbal începu. Puteai să auzi vocea comentatorului, dar nu îl puteai vedea: era o voce groasă, un pic răguşită, dar se înţelegea ce spune, oricât de repede ar vorbi:
– Apare mingea de undeva de sus! Cadeee!.. şi Nicoleta din echipa Copiilor ia mîngea. Driblează şi îi pasează Irinei. Irina prinde mingea. Îi pasează Marinei. Aceasta îi pasează Georgianei... Ce? Cati din echipa Zânelor a preluat mingea. Pasează către Paula. Paula pasează Ancăi. Anca predă balonul Cameliei, şi... şi... şi... gol pentru Zâne!... Diana a pierdut mingea chiar printre picioare, dragi copii. Incredibil!... Copiii erau uimiţi! Cei mai buni dintre ei şi deja au luat un gol!? Pe de altă parte, erau un pic speriaţi de vocea care comenta meciul:
– Poate e vreun greiere care a învăţat să vorbească... şi are microfon ca să îl putem auzi cu toţii... spuse un copil din mulţime.
– Te rog!... Greiere?! Fii serios! interveni un altul. E o fantomă trezită din morţi. Probabil e al unui fost comentator de handbal...
Jocul nu dură mult şi în final se auzi comentatorul:
– Suntem la finalul ultimei reprize. Marele învingător al acestui meci este Fair – play – ul. Partida a fost dominată de bună – dispoziţie, bucuria şi plăcerea de a juca, aşa că ambele echipe au învins în numele spiritului de echipă şi al veseliei. Toti se adunară în jurul câştigătorilor.
Deodată se auzi muzica ce le devenise atât de familiară copiilor şi aceştia porniră dansul după coregrafia învăţată. Între timp, Zâna Roxana a creat un imn al taberei pe care toţi copiii l-au învăţat într – o clipită. Ba mai mult, copiii au reuşit să interpreteze multe alte cântece menite să alunge orice supărare.
După aceea Zâna Paula a chemat la dânsa pe doi învăţaţi de la un mare templu numit Anti-drog. Aceştia au spus la multă lume şi de prin mari orase, şi de prin mari împărăţii de netrebuinţa drogurilor. Au venit la ei şi le-au spus că drogurile sunt substanţe care nu ar trebui folosite. Au insistat atât de mult pe faptul că sunt dăunătoare şi că nu ar trebui să le folosească, încât vorbele învăţaţilor au intrat pe o ureche, dar... nu au reuşit sa iasă pe cealaltă.
Nu a durat mult şi bucuria de a găsi a doua parte din comoară nu lipsi. Cu învăţăturile în cap, copiii au plecat la casele lor, aşteptând cu nerăbdare ora zece a următoarei zile.
Următoarea zi, la ora zece, copiii cu gurile până la urechi, plecară disciplinaţi, în şir indian, spre biserică. Acolo, Cavalerul Lui Dumnezeu, Padre Edi, îi aştepta emoţionat la uşa bisericii. Când au ajuns acolo, Padre Edi îi pofti respectuos în casa Lui Dumnezeu. Copiii păşiră cu paşi sfioşi spre băncile din faţa altarului. Mergând, pas cu pas, prinseră curaj – era şi un mic ajutor din partea Zânelor care şi ele le inspirară curaj, atingându – i pe fiecare cu bagheta fără să – şi dea nimeni seama...
Ajunşi în faţa altarului, fiecare ocupă câte un loc pe bănci şi asteptau cu nerăbdare ca cineva să întrerupă liniştea care se aşternu în biserică. După câteva clipe de aşteptare, vocea preotului sparse tăcerea. Acesta începu cu emoţie să vorbească despre bunele maniere: cum trebuie să ne purtăm, cu ce trebuie să ne îmbrăcăm, cum să salutăm, şi multe altele – că de multe ori a văzut persoane şi în acel sătuc care nu ştiu cum să se comporte. Şi astăzi au învăţat ceva care avea sa le rămână în capete pentru totdeauna.
Imediat după aceea, plini de Duhul Sfânt, au pictat îngeraşi pe coli mari de hârtie. Şi nu erau orice îngeraşi, fiecare era unic: unul avea un singur rând de aripi albe, ca de porumbel, alţii aveau câte trei rânduri de aripi de vultur albe precum norii într-o zi senină. Unii aveau ochi mari şi verzi precum iarba verde din grădină... Toţi erau diferiţi. Toti erau unici, dar se asemănau: toti îngeraşii zâmbeau. Toti îngeraşii erau veseli. Toţi îngeraşii reflectau starea de spirit a fiecărui copil, a fiecărei feţe inocente, a fiecărei fiinţe care era prezentă în acea biserică.
Pe o altă foaie, lucrând în grupuri, au scris cele zece porunci ale prieteniei. Au scris despre lucruri cum ar fi „sinceritate, iubire , dărnicie, toleranţă, solidaritate, încredere, cuminţenie, ajutor, ascultare şi bucuria de a preţui prietenul pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce face” au mai scris şi cum trebuie să fie copilul pentru a fi iubit de Dumnezeu: credincios, prietenos, cuminte, ascultător... şi multe alte calităti.
Acestea fiind făcute, copiii au ieşit în curtea bisericii şi au jucat „Adam şi Eva”, „Bandiera” şi alte jocuri pline de haz. Bineînţeles că nu putea lipsi căutarea comorii. Copiii trebuiau să aibă şi a treia parte din mesaj. Toţi au găsit comoara. Toţi au ieşit învingători. Toţi au zâmbetul pe buze...
Nici ziua de Joi nu a fost mai prejos: ca de obicei, la ora zece, în faţa şcolii, o mulţime de feţe zâmbitoare împânziră locul. Zânele, văzând că copiii nu prea mai reuşesc să se întristeze, că toţi erau bucuroşi şi veseli, au realizat că planul lor aproape că şi – a atins scopul, aşa că au hotărât ca aceasta să fie ultima zi de campus, iar Vineri să le arate părinţilor ce au făcut până acum. Zis şi făcut! În acea zi, copiii s-au distrat ca niciodată până acum, au jucat jocuri care mai de care mai hazlii, au dansat din nou melodiile lor preferate. S-au bucurat de fiecare clipă pe care o petreceau cu Zânele.
Mai târziu s - a pornit căutarea comorii. Era ziua cea mare. Aveau să descopere mesajul pe care au asteptat atâta să îl citescă. Şi l-au găsit. Comoara lor zicea aşa: „Învăţătura este al doilea soare pentru cei ce o au”.
Seara, Zânele, făcând un cerc şi ţinându – se de mână, au adunat lemne de brad, de pin şi de fag. Apoi, întînzându - şi fiecare bagheta deasupra lemnelor, un foc puternic se aprinse. Erau nişte flăcări atât de mari încât păsările care zburau în înaltul cerului reuşeau să-şi încălzească aripile şi cu acest prilej, reuşiră să compună un cântec care se numea „Flăcările care au atins cerul”. Din focul cel mare şi puternic, ieşeau scântei atât de mari şi frumoase încât un copil fermecat de atâta căldură, strigă spre un altul:
-Uite! Artificii!!!
Într - adevăr. Semănau cu artificiile. Erau în culorile curcubeului şi, atât de stralucitoare erau, încât se făcu din noapte zi.
Pentru că era noapte, zânele au chemat nişte cai înaripaţi care aveau poruncă să ducă fiecare copil acasă, în siguranţă. Şi aşa au facut. Copiii, ajunşi în casă, se întindeau în patul lor moale, parcă făcut din puf, şi încet, încet închideau ochii şi visau artificii.
Ziua următoare, ziua de Vineri, de data asta la ora 12, la Căminul Cultural, părinţii copiilor aşteptau nerăbdători să vadă ce au învăţat copiii lor în cele patru zile petrecute cu cele trei Zâne fermecate.
Totul începu cu dansurile învăţate de la Animatori. Pentru aceste mişcări complicate, dar totuşi învăţate într-o clipită, primiră aplauze puternice. Apoi s-a facut o prezentare de modă din materiale biodegradabile – ziare, pet - uri, pentru o bunicuţă din public care nu prea mai era în pas cu moda. Spectacolul nu s-a terminat, a continuat cu piese de teatru, menite să aducă bucurie şi haz în inimile spectatorilor. S-au cântat toate melodiile învăţate despre prietenie, Bau-Bau, veselie, artificii şi bineînţeles a fost cântat şi imnul taberei. Spectatorii erau în delir. Aplauze asurzitoare se auzeau la sfârşitul spectacolului. Aplauze atât de puternice, încât toţi oamenii se adunau să vadă pentru ce era atâta zarvă.
Pentru că toţi au alungat tristeţea din inimile lor şi pentru că Zânele şi-au dus la bun sfârşit planul făurit, acestea au făcut nişte diplome speciale pentru toţi copiii care au participat la campus, diplome în culorie curcubeului...
Fiecare copil era vesel. Nimeni nu mai era plictisit în vacanţa de vară... Frumoase zile de campus!.. Cinci frumoase zile, împreună sub soarele vacanţei. Cinci zile în care, fără să ne dăm seama am trăit adevărate zile de poveste. Adevărate zile de basm...


Ioana – Monica Frunză